Unul dintre sfintii români cei mai cinstiti este Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, praznuit la 11 Aprilie, în urma canonizarii din anul 1950, devenita efectiva între 10 si 23 Octombrie 1955.
S'a nascut la Bucuresti la 7 Octombrie 1787, din parinti români ortodocsi, numindu-se la botez Constantin. A învatat carte, româneasca si greceasca, la una din scolile timpului, Coltea sau Sfântul Gheorghe din Bucuresti.
Atras de timpuriu de frumusetile vietii monahale, în 1807 a intrat la mânastirea Cernica, primit de staretul Timotei si încredintat spre ascultare cunoscutului duhovnic Pimen, care l-a deprins si cu sculptura crucilor în lemn. A depus voturile monahale în 1808 si a primit numele de monah Calinic, adica bun biruitor, devenind în acelasi an ierodiacon.
În 1812 se întâlneste la mânastirea Neamt, trimis de Pimen sa strânga ajutoare pentru biserica Sfântul Nicolae, distrusa de cutremurul din 1802, prilej pentru cunoasterea spiritualitatii mânastirilor moldovene. În 1813 devine ieromonah, adica preot între calugari, si mare ecleziarh al mânastirii Cernica, iar în 1815 si duhovnic. Bunatatea, blândetea si smerenia au facut din el adevaratul conducator al obstii, staretul Dorotei fiind bolnav si înaintat în vârsta.
În 1816, merge la Muntele Athos, unde ramâne un an, se initiaza în rugaciunea inimii, practicata acolo, apoi revine la Cernica, unde este ales staret în anul 1818 ; avea numai 32 de ani. Începe o frumoasa activitate terminând restaurarea si zugravirea bisericii Sfântul Nicolae din Ostrov si primind titlul de arhimandrit.
Ramâne staret timp de 32 de ani, perioada de stradanii pentru cresterea spirituala a obstii, pentru înfrumusetarea mânastirii si luminarea poporului prin scoala. Cea mai de seama realizare ca staret este zidirea bisericii Sfântul Gheorghe de la Cernica, între 1832-1836, dupa planurile sale, a paracliserului Sfântul Ioan si a staretiei.
În 1846, începe zidirea bisericii Sfânta Treime de la Pasarea, dupa care urmeaza biserica Adormirii Maicii Domnului din Câmpina, Prahova, biserica din Buiesti, Ialomita, din Sohatu, Ilfov, si din Ghegani, Dâmbovita ; a ajutat si contruirea bisericilor din Ghighiu, Prahova, Poiana Marului sau a schitului Icoana. Biograful sau, Atanasie, nota : «Oriunde ajungea, rasareau în jurul lui biserici si asezaminte pentru viata religioasa».
Îa Cernica a întemeiat ateliere unde lucrau calugarii, a înfiintat o biblioteca si a initiat un curent carturaresc important ; a alcatuit o Regula scrisa pentru monahi ; a întemeiat o scoala pentru copiii satului etc.
Numerosi credinciosi din Bucuresti si împrejurimi cercetau mânastirea, Sfântul Calinic fiind recunoscut pentru faptele sale de milostenie si pentru rugaciunile tamaduitoare. Din sirul de minuni ale acestui monah desavârsit - care timp de 50 de ani, n'a gustat carne, nici peste - amintim : izbavirea obstii mânastirii si a unei mari multimi de bucuresteni refugiati de frica turcilor în 1821 ; tamaduirea unei femei stapânite de duh necurat si a fiului mesterului Costache, epileptic ; transformarea în tarâna a trupului neputrezit al unui mort ; oprirea unei mari secete etc. Mânastirea Cernica devenise - prin voia divina - un mic colt de rai, o gradina a Maicii Domnului, unde - în 1850 - vietuiau 350 de monahi, fiind o adevarata scoala a monahismului românesc.
În 1850, la rugamintea domnitorului Barbu Stirbei, Calinic accepta scaunul de Episcop al Râmnicului, fiind hirotonit întru arhiereu la Bucuresti, la 26 Octombrie 1850. Situatia gasita în eparhie era departe de a fi fericita : episcopul lipsea de 11 ani, seminarul era închis, nivelul preotilor mediocru. Dar Sfântul Calinic, cu experienta dobândita la Cernica, s'a asternut pe munca: a sfintit preoti, a numit protoierei, a redeschis Seminarul din Bucovat, apoi la Craiova, unde se afla sediul Episcopiei, a deschis scoli pentru cântaretii bisericesti si a refacut biserica schitului Popânzaresti.
În 1854 a mutat Episcopia la Râmnic, iar în anul urmator si Seminarul. În 1856 a zidit frumoasa catedrala episcopala din Râmnicul Vâlcea, pictata de Gheorghe Tattarescu, apoi schitul Frasinei, cu reguli aspre de viata dupa modelul atonit, singurul asezamânt monahal exceptat de secularizarea averilor mânasteresti facuta de domnitorul Cuza în 1863.
Iubitor de cultura, Episcopul Calinic a tiparit o serie de carti bisericesri si de asceza, ca : «Rânduiala tunderii chipului monahicesc» (1842), «Carte foarte folositoare de suflet» (1852), «Pravoslavnica marturisire» (1859), toate la Bucuresti, iar în noua tipografie de la Râmnic «Aghiazmatarul» (1861), «Slujba Sfintei Învieri» (1861), cele 12 Minee (`1862) ; Sfânta Evanghelie (1865), Octoihul (1865), Manual de pravila bisericeasca (1861), «Tipic bisericesc» (1861), «Învatatura catre preoti si diaconi» (1865) etc. În anul 1867 a donat tipografia orasului, cu conditia ca jumatate din venituri sa fie date scolilor orasului si elevilor saraci, iar cealalta jumatate schitului Frasinei.
În 1857 Episcopul Calinic a fost ales deputat în divanul ad-hoc al Munteniei, militând pentru Unirea Principatelor si cerând pastoritilor sai sa înalte rugaciuni, cum citim într'una din «Pastoralele» sale: «Religia ortodoxa a fost pastorita cu sângele parintilor nostri ; Românii îsi varsa sângele pentru credinta întru Hristos, pentru raspândirea adevarului Evangheliei, care a fost si este mântuirea Patriei noastre. Astazi Dumnezeu, prin tainele Sale cele nepatrunse, chiama pe Români sa-si ceara, pe cale legiuita, coroana luptelor si a sângelui varsat pentru cruce, pentru apararea Patriei, a bisericilor si mânastirilor . . . Poporul Român n'are decât sa ceara, pe cale legiuita, viata politica si nationala fagaduita crestinilor prin glasul Evangheliei, si spre a cere viata, trebuie a ne uni într'un cuget si-o vointa . . .»
Cu un alt prilej, scria : «N'am încetat si nu încetez a ruga pe milostivul Dumnezeu, atât eu cât si toate bisericile din eparhia noastra, ca sa savârseasca aceasta mila a Sa, pentru împreunarea într'un singur stat a Moldo-României si sub un singur guvern, dupa cum se cuprinde în cele patru puncte ale programului national, ca unii ce suntem uniti în credinta cea catre Dumnezeu, drept slavitori, fii ai Bisericii Ortodoxe, de aceeasi limba si de acelasi neam...»
Alaturi de mitropolitul Nifon al Munteniei, de episcopii Filotei al Buzaului si Clement al Argesului, a facut parte din Adunarea electiva a Munteniei, semnând la 24 Ianuarie, actul de numire a lui Cuza, în rândul al doilea, dupa Mitropolitul Nifon.
Om al credintei, Sfântul Ierarh Calinic a fost un sfânt în adevaratul sens al cuvântului. Om al credintei si rugaciunii, cu «darul lacrimilor», simplu la port, acest desavârsit, milostiv dincolo de imaginatie, bun si blând, l-a determinat pe biograful Atanasie sa scrie : «Era atât de milostiv încât - daca n'avea ce sa mai dea ca milostenie - îsi lua hainele de pe prea sfintia-sa si, plângând, se ruga de mine, nevrednicul, sa caut bani de unde stiu ca sa aiba ce sa dea la fratii întru Hristos, caci asa numea preafericitul pe saraci si pe neputinciosi . . . Nu pastra nimic pentru sine, daruind totul celor nevoiasi, în chilia sa aflându-se numai un ulcior cu apa. Ne-o spune însusi, în testamentul sau : "N'am adunat aur si argint, n'am voit sa am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului, punându-mi toata nadejdea în purtarea de grija a lui Dumnezeu».
Slabit pâna la epuizare de asprimea posturilor si privegherilor, batrân si bolnav, Sfântul Calinic s'a retras, în luna Mai 1867, la Cernica, vietuind aici ca simplu monah, în chilia de lânga paraclisul Sfântul Ioan, pâna la 11 Aprilie 1868, când sufletul sau curat ca lacrima s'a întors la Creator. A fost îngropat în tinda bisericii Sfântul Gheorghe, ctitoria sa, iar pe lespedea mormântului au fost sapate cuvintele : «Vreun act de caritate / Sau credinta-n Dumnezeu / Sper ca'n eternitate / Va'nsoti sufletul meu !»
Domnitorul Al. I. Cuza l-a apreciat prin cuvintele : «Episcopul Râmnicului, Calinic, este adevaratul si sfântul calugar al lui Dumnezeu, si ca el altul nu mai este în lumea toata», iar istoricul Nicolae Iorga adauga : «Calinic ducea viata aspra de schimnic si nu stia pretul banului, pe care-l împrastia darnic în fapte bune. Traind în sfintenia muncii si a înfrânarii, era socotit ca sfânt de credinciosii din eparhie . . . Cu Sfântul Calinic se încheie cu vrednicie sirul curatilor calugari fara de arginti, al ctitorilor de carti si cladiri de închinare, al sufletelor de arhierei care o clipa nu si-au închipuit ca fapta sau graiul lor scapa de supt ochiul privighetor al lui Dumnezeu».
Credinta sa puternica în Dumnezeu, viata sa sfânta, minunile savârsite au fost argumente în favoarea hotarîrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din 28 Februarie 1950, de a-l trece în rândul sfintilor. Festivitatile s'au desfasurat la Mânastirea Cernica, în zilele de 21-23 Octombrie 1955. Osemintele sale au fost deshumate si asezate într'o racla noua în biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica. I s'a fixat praznuirea la 11 Aprilie, i s'au alcatuit slujbele de pomenire, i s'a publicat viata si i s'a stabilit maniera zugravirii chipului sau.
În predica rostita la Cernica la 23 Octombrie 1955, preotul prof. dr. Dumitru Staniloae, cunoscut teolog ortodox (+ 1993), a spus, între altele : «Sfântul Calinic este floarea cea mai aleasa care a rasarit si a crescut în solul spiritualitatii cernicane, dezvoltând în gradul suprem cele trei însusiri ale ei : ascetismul, milostenia si preocuparea practic-gospodareasca», iar Preot prof. dr. Mircea Pacurariu putea scrie : «Smeritul între smeriti, Sfântul Calinic de la Cernica a devenit unul dintre cei mai de seama sfinti ai calendarului ortodox român, pilda graitoare pentru orice credincios, de traire autentica a învataturii evanghelice»