Buletinul "Calea de lumina"
AN IV, nr. 38, IUNIE 1997

Puncte de vedere

PÂNA CÂND ?

De aproape 2000 de ani spiritualitatea crestina s'a farâmitat mereu, astfel ca, în locul a ceea ce Mântuitorul a numit Biserica ca fiind Mireasa Sa - deci unitate spirituala - astazi o gasim rasfirata pe toate continentele sub diverse nume si forme.
Biblia a fost interpretata si rastalmacita. Fiecare cult religios - ca si sectele, de altfel - sunt convinse de adevarul ideologiei lor. Dar, singurele Biserici care au drept legal si istoric de a se aseza la masa unui dialog de reconciliere si unitate, pentru realizarea Bisericii Universale a lui Iisus, sunt cea Ortodoxa si cea Catolica. Celelalte sunt pseudoculte, care nu numai ca nu au participat la momentul istoric al diviziunii Imperiului roman si implicit a Bisericii Primitive în cele doua mari imperii religioase, dar au aparut ulterior printr-o noua interpretare a Bibliei - în general a Noului Testament -, în contextul unui moment istorico-politico-religios dat. Ma refer aici la protestanti, anglicani si neotestanti sau greco-catolici. Din pacate, violentele izbucnesc între crestini. Asa, de exemplu, în Anglia, de peste 200 de ani, se desfasoara razboiul dintre catolici si protestanti -.
Dar sa revenim la noi acasa, nu în România, ci aici, în casa pe care destinul ne-a harazit-o pe meleagurile Exilului. Traim în Exil, sa vorbim de Exil, de latura sa spirituala. Românii intrând pe poarta sa, sperau sa gaseasca aici o unitate comunitara si spirituala. Fiecare, pâna se dezmeticeste, se întreaba de ce oare ea nu exista. Parte din cei dezmeticiti dupa primul impact, continua sa spere ca într'o zi ea, unitatea, se va realiza, mai ales ca o întâlneste des pe buzele celor ce par a conduce, prin mijloacele care le au - emisiuni de radio, televizate, presa si biserici -, diviziunile comunitare. Nu spun ca la Paris este altfel ca la München sau în Europa altfel ca pe continentul american. "Toti o apa si-un pamânt", vorba poetului. Bisericile Exilului românesc sunt framântate si sfarâmitate nu atât de prozeliti, cât de patimi si orgolii nestinse prin trecerea timpului. Cei ce cred ca au o biserica "curata ca lacrima" în comparatie cu celelalte, se înseala nu prin faptul ca biserica sau faptele lor trecute n'ar fi curate, ci, putem gândi ca cei ce fac astfel de afirmatii seamana discordie si dezbinare, iar acestea fac parte din marile pacate crestine pe lânga ura, intoleranta, lipsa iubirii aproapelui. Aspiratiile politice, ideologice, economice n'ar trebui sa constituie în sânul comunitatii române - din orice colt al Exilului - piedici sau bariere de netrecut. Daca comunitatea este dezbinata, ce pretentii de unitate putem întrevedea în interiorul unei Biserici sau între Institutiile canonice si ecumenice? Astazi, lupta pentru unitate comunitara a devenit o dorinta neîmplinita a multora, iar faurirea unei Biserici Universale este un ideal greu de atins atâta timp cât dezbinarea va dainui între Ierarhii bisericesti.
Va amintiti ? Numai în Bucuresti erau sute de bisericii, iar preotii se îngaduiau. Pastrând proportia pe numar de români - din Úara si Exil -, bisericile diasporei s'au înfiintat în functie de necesitatile spirituale, firesti, ale fiecarei comunitati în parte. Astazi, când vorbim tot mai mult de unitate în credinta, când au loc dialoguri la nivel înalt între cele doua Biserici - Ortodoxa si Catolica -, Ierarhii si preotii din Exil ar trebui sa gaseasca calea unei întelegeri si unitati spirituale dintre comunitatile românesti. Nu stiu cum o fi la altii, dar e rusinos faptul ca nu exista o coordonare de activitati sau cel putin, macar, o forma de întâlnire si aniversare unitara a marilor evenimente din zbuciumata noastra istorie. Istoria a fost zbuciumata, iar astazi, prin fiecare dintre noi, continua sa fie, dar pâna când ?
Ne amagim gândind ca lucrurile pot ramâne tintuite, de neclintit. Progresul universal ne împinge înainte, cu toata opozitia noastra retrograda !
Iar cei ce au venit si vor veni dupa noi, vor continua sa dezbata marea problema a unitatii comunitare, încercând s'o realizeze în afara spatiului tot mai închis al bisericilor noastre ortodoxe, daca aceastea nu-si vor schimba atitudinea din prezent, atitudine care naste tensiuni. Sociologii pot gasi solutii viabile, iar bisericile vor deveni, încet-încet, simple institutii civile de ordin spiritual. Asta nu semnifica o scadere a numarului de crestini întru Mântuitorul, ci o îndepartare fata de biserica, asa cum se întâmpla astazi în spatiul catolic prin scaderea numarului de enoriasi, închiderea si vinderea lacaselor de cult.
Solutiile stau în puterile noastre, iar noi putem sa evitam neajunsurile umplându-ne inimile cu îngaduinta, toleranta si iubire. Realizarea acestui deziderat poate deveni una dintre cele mai mari minuni din istorie.

Alexandru Vlad Lungu