Buletinul "Calea de lumina"
AN VII, nr. 69-70, IANUARIE - FEBRUARIE 2000

POEZIA EMINESCIANA DE INSPIRATIE FOLCLORICA

Era vreme de iarna, când în cele dintâi zile ale lui Ianuarie 1850, în casa caminarului Gheorghe Eminovici, administrator al mosiei C. Bals, a rasarit o floare rara sau poate o stea, cel de al saptelea copil - pruncul Mihai.
Bucuria tatalui a fost mare, caci gospodar descendent din palmasii Calinestilor lui Cuparencu, le chivernisea cu grija mica avere agonisita si se gândea la zestrea pentru cele doua fete pe care le avea, caci pe lânga mosioara Ipotesti si micul rang boieresc, acela de caminar, prin casatorie cu Raluca Jurascu, se îmbogatise cu sase odrasle: patru baieti si doua fete.
Copilul Mihai, botezat la 21 Ianuarie în biserica Uspenia din Botosani, va creste în caldura caminului si a dragostei materne. Casa din Ipotesti nu era mare. Simpla, alba, nu prea înalta, pe temelie dreptunghiulara si acoperita cu sindrila. Putine trepte suiau spre cerdacul batrân. Doar patru încaperi de locuit si un chiler cuprindea casa cu mobila amestecata. Pete de culoare pe peretii varuiti puneau doar scoartele si velintele înflorate. Seara, sfesnicul sau lampa de masa aruncau umbre jucause prin unghere si pe sobele de zid. Miros de mere si de gutui stapâneau iarna în casa.
În placuta liniste ce domnea în casa, în lipsa caminarului, copilul a crescut cub ochii grijulii ai mamei, care s-a simtit atrasa de al saptelea fecior al ei. Desi îsi iubea mama, cu caldura si duiosia copilariei, curând casa a devenit neîncapatoare. A pornit mai întâi în curtea mare si în livada întinsa unde a întâlnit argatii tatalui sau, care au început sa-i toarne în auz farmecul palatelor de argint, al padurilor cu scorburi de tamâie, cu zâne minunate si cu lumi cu trei sori pe cer.
Cei dintâi prieteni de joaca i-au fost fratii sai. Cei mai mari - Serban, Nicolae si Iorga - mai putin, fiindca în cea mai mare parte a timpului erau dusi la scoala, la Cernauti. Cel mai mic, Ilie, l-a întovarasit în toate nazdravaniile desfasurate în largul univers al copilariei, pe care le va evoca în versurile postume:
"Copii eram noi amândoi,/ Frate-meu si cu mine/ Din coji de nuca car cu boi/ Faceam si înhamam la el/ Culbeci batrâni cu coarne.
....Adesea la scaldat mergeam/ În ochiul din padure/ La balta mare ajungeam/ Si l-al ei mijloc înotam/ La insula cea verde ("Copii eram noi amândoi")

Când i se ura acasa, si i se ura adesea, pleca încotro vedea cu ochii. Hoinarea prin cimitirul din preajma bisericii, printre buruieni si aglice, apoi mai departe. Îi placea deopotriva mireasma dulce, slaba a ierbii încoltite si a mugurilor care stau sa se sparga, ca si parfumul tare al fânului cosit, al sulcinei ori al frunzei de nuc încinsa de soarele arzator al zilei. Pe toate le regasim în versurile :
"Fiind baiet paduri cutreieram/ Si ma culcam ades lânga izvor/ Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa suna-ncetisor./ Un freamat lin din ram în ram/ Si un miros venea adormitor/ Astfel eu nopti întregi am mas/ Blând îngânat de-al valutilor glas/ Rasare luna,-mi bate drept în fata/ Un rai din basme vad printre pleoape,/ Pe câmpi un val de argintie ceata,/ Sclipiri pe cer vapaie peste ape,/ Un bucium cânta tainic cu dulceata, Sunând din ce în ce tot mai aproape .../ Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii,/ Parea c-aud venind în cete cerbii." ("Fiind baiet, paduri cutreieram")
Se simte ca susurul sipotelor fusese înregistrat de o ureche sensibila si muzicala, în felul ei, ca si murmurul neîntrerupt al popoarelor de gâze. Sunetul de bucium pe dealuri sau ecoul cornului de vânatoare toamna, în paduri, se integrau si ele acestui sonor univers rustic pe care-l mai umpleau scârtâitul cumpenelor de la fântâna, fluierul si, din când în când, în asfintit, toaca unei mânastiri aflata prin apropiere. Toate acestea se vor acumula în suflet si vor izbucni mai târziu când, trecând anii, personalitatea sa va deveni tot mai complexa.
Stratul de cultura asimilata în timpul studiilor în strainatate îi va îmbogatii sensibilitatea si gândirea, care-si vor gasi exprimarea în tematica atât de variata a operei sale.
Dragostea traita în cadrul romantic al unei naturi învaluitoare, nostalgia tinutului natal, un "dor nemarginit" îndreptat catre vâlcioara sau pârâul copilariei, avântul patriotic din care nu lipseste nota critica, ca si filozofia vietii si a mortii, vor fi temele ce vor umple cele 17 mii de pagini care ne-au ramas de la poet, în cei 17 ani de creatie lucida.
Dar ceea ce face din Eminescu un poet national este mai ales poezia de inspiratie folclorica. Înca din 1869 poetul intrase în societatea folclorica "Orientul" din Bucuresti, si-si luase sarcina de-a aduna poezii populare din Moldova. Cunoasterea acestora ca si ecourile pastorale în suflet, din anii premergatori copilariei, îl vor face sa se indentifice cu creatia folclorica. Sub influienta romantismului german care îndrumase literatura spre fagasul nou al inspiratiei folclorice, din 1870 va publica basmul "Fat Frumos din lacrima", iar în 1873 începe sa lucreze la basmul versificat "Calin Nebunul", ca si la "Calin file din poveste".
Acestea dovedesc ca Eminescu a ajuns la conceptia creerii unei literaturi nationale bazata pe creatia populara asa cum o spune într-o nota : "Literatura populara nici se poate numi altceva decât sau cugetarea si productia fanteziei poporului însusi care devin literatura în momentul în care se produc prin scriere, sau produceri a clasei culte, care se potrivesc însa asa de bine cu gândirea poporului, încât daca acesta nu le-a facut, le-au putut însa face. "Pentru crearea unei astfel de literaturi este necesar ca oamenii culti, care au binenteles talent literar, sa se îndrepte spre popor, pentru a-i cunoaste atât limba, cât si manifestarile culturale".
Consecvent acestor idei, Eminescu va scrie poezii populare, fara sa pastiseze, dar folosind idei culte. În folclorul lui este o complexa îmbinare de mitologie populara si filozofie a nimicului într-o forma ce pare lineara, dar care e de-o savanta împletitura ca în doina :
"Codrule, Maria-ta,/ Lasa-ma sub poala ta,/ Ca nimica n-oi strica/ Fara num-o ramurea,/ Sa-mi atârn armele-n ea,/ Sa le-atârn la capul meu,/ Unde mi-oi asterne eu,/ Sub cel tei batut de vânt/ Cu floarea pân-la pamânt,/ Sa ma culc cu fata-n sus,/ Si sa dorm, dormire-as dus.

Sufletul ravasit si pustiu al poetului de pe la 1881 îsi gaseste expresie în versurile de factura populara, dar atât de adânc filozofice din poezia "Ce te legeni, codrule". Aici le însufleteste codrul, presupunându-i stari omenesti pline de nostalgii de toamna. Dragostea lui pentru codru îl face sa i se substituie si sa-i atribuie propria sa simtire. Personificat, codrul are gânduri si noroc si traieste inefabila stare a dorului românesc :
"...Si de ce sa nu ma plec,/ Daca pasarile trec !/ Peste vârf de ramurele/ Trec în stoluri rândunele,/ Ducând gândurile mele/ Si norocul meu cu ele/ .........Si ma lasa pustiit,/ Vestejit si amortit/ Si cu doru-mi singurel/De ma-ngâna numai el.

Realizate într-o rima populara, aceste versuri au o armonie deosebita care alaturi de expresii originale ca "Bate vântul frunza-n dunga", fac dovada geniului eminescian.
La fel de plina de sensibilitate ne apare si "Somnoroase pasarele". Prin elementele ei generale, orice "berceuse" poate fi comparata cu ea. Este scrisa pentru leganarea spre somn a unui copil ? Poate fi tot asa de bine scrisa si pentru încântarea unei femei iubite ca si pentru încântarea autorului însusi în momentul lui de reverie în mijlocul unei naturi calme si fermecatoare :

"Doar izvoarele suspina,/ Pe când codrul negru tace;/ Dorm si florile-n gradina/ Dormi în pace !
Trece lebada pe ape/ Între trestii sa se culce/ Fie-ti îngerii aproape,/ Somnul dulce !

Nicaieri, mai mult ca aici, nu avem o contopire mai desavârsita între natura si sensibilitatea poetului. Elementele descriptive sunt toate pe acelasi plan, produc aceeasi stare emotiva, iar acordul sunetelor si imaginilor raspândeste o frumusete cu atât mai intensa, cu cât însasi poezia realizeaza tehnica unui cântec de leagan, fara început si fara de sfârsit, precedat si urmat de o nelamurita taina.
Arta poetului se vadeste aici în organizarea vocalelor, alta în fiecare strofa, ducând la realizarea unei armonii speciale. Versurile construiesc astfel o adevarata magie care ne copleseste ca un descântec psalmodiat.
Se poate spune, fara exagerare, ca apogeul creatiei sale de inspiratie folclorica îl constituie poezia "Revedere". Ea cuprinde o noua modalitate a tratarii folclorului, proprie maturitatii eminesciene. Pâna acum fusese atras de o lume a frumusetii ireale, a basmului. Acum ideea filozofica intra în perenitatea naturii întrupata în codrul iubit, fara de moarte, care desfide trecerea timpului si priveste cu superioara compasiune incerta conditie umana:
"Ce mi-i vremea, când de veacuri/ Stele-mi scânteie pe lacuri,/ Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vântu-mi bate, frunza-mi suna ;/ Si de-i vreme buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea./ Numai omu-i schimbator,/ Pe pamnt ratacitor, Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramânem :/ Marea si cu râurile,/ Lumea si pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu izvoarele".

Reiese clar ca, pentru Eminescu, codrul, marea, râul, luna sunt idei, divinitati, nu fenomene ; fenomen este doar omul, el nu are nici putere fata de fortele naturii. Pentru taran, grâul "s-a facut" sau "nu s-a facut", porumbul se usuca de seceta sau putrezeste de ploaie, omizile manânca poamele, vitele mor de molima. Orice gând de interventie în cursul naturii era strain taranului. El n-aducea pe jgheaburi apa din râu ca sa concureze divina ploaie, ci chema preotul sa iasa cu icoana. Spiritul sau arhaic nu-i dadea prea multa încredere în sine. De aici si indiferenta si resemnarea fata de curgerea lumii, în fapt filozofia sa.
Aceasta filozofie a îndragit-o si a cântat-o genial Mihai Eminescu. El s-a afundat în gândirea, simtirea si creatia româneasca, diferentiindu-se totodata numai prin puterea geniului. Nimeni ca le n-a ajuns la o mai desavârsita întrepatrundere poetica a vesniciei naturii românesti cu vesnicia limbii caracteristice si, prin aceasta, cu vesnicia neamului.
Legându-se cât mai adânc de popor, Eminescu a stiut sa creeze lucrari originale si, prin ele, sa ne prinda pe toti ca în mreje invizibile. Îndreptându-si spiritul spre glasul care venea din adâncuri, le a exprimat poporul în felul lui de a simti si de a gândi, iar noi, sub influienta versului sau, retraim aceleasi simtaminte. Aici sta taina poetului national care este Eminescu.

Prof. Elena Neacsu