Un testament de spiritualitate ortodoxa

Ne aflam la sfârsitul unei epoci de stapânire ateista, care a cautat în toate felurile sa goleasca sufletul poporului român de spiritualitatea crestina, reducându-i viata la preocupari strict materiale - nesatisfacându-i nici aceste necesitati - si la anularea identitatii lui.
Bisericii noastre i se cuvine acum sa înceapa o activitate care sa vindece gravele urmari lasate în generatiile mai noi de aceasta îngusta si fanatica stapânire antireligioasa si antinationala.
Toti slujitorii Bisericii s'ar cuveni sa propovaduiasca cuvântul despre Hristos cu o râvna neîncetata si o calda putere convingatoare. Nu numai Duminica si în sarbatoare, la Sfânta Liturghie, ci si la fiecare slujba ar trebui sa vorbeasca, explicând întelesul lor, rugaciunile rostite, continutul Sfintei Evanghelii. Sfânta Liturghie ar deveni astfel un mai puternic prilej de încalzire a credintei si a comuniunii între credinciosi prin obisnuirea lor cu cântarea comuna.
Preotul ar fi bine sa nu mai ramâna nici o clipa un rugator distant, separat, ci sa caute sa atraga si sa însufleteasca pe toti credinciosii la rugaciune prin rugaciunea lui. Sa nu se vada la el nici o preocupare de rasplata pentru contributia lui. Nu va fi lasat de popor sa sufere de lipsuri nici el, nici familia lui. Cu deosebire trebuie introdusi în constiinta credintei crestine copiii si tinerii carora li s-au bagat în cap tot felul de argumente contra credintei. Preotii n'ar trebui sa accepte numai sa-i caute pe credinciosi, cerându-le vreo slujba, ci si ei sa caute tot felul de ocazii de a se întâlni si de a le vorbi si a le dovedi adevarul si importanta credintei crestine, în întâlnirea cu oamenii pe strazi, pe uliti, în cautarea lor sub diverse motive în fabrici, în foruri, în birouri, în intrarea în vorba cu ei în trenuri, dar mai ales în cautarea lor în spitale. Sa cheme dupa amiezele în biserici pe credinciosii maturi si pe copii pentru catehizare. Hristos si apostolii n-au asteptat sa-i caute oamenii sa le faca cunoscuta credinta, ci au umblat tot timpul printre ei, facând aceasta.
Ar fi bine daca Biserica noastra si-ar instala un post propriu de radio, cu doi-trei preoti bine pregatiti, care sa vorbeasca în fiecare dimineata si seara credinciosilor despre credinta crestina.
La o parohie din Athena se adunau, o data pe saptamâna, sute de tineri carora le vorbeau personalitati cunoscute despre temele credintei, urmând un dialog între tineri si vorbitori.
Propovaduirea lui Hristos si a pildei iubirii Lui de oameni s'ar cuveni sa fie unita cu practicarea pilduitoare a acestei iubiri din partea preotilor. Orfanii s'ar cuveni sa gaseasca prin sau în preoti un loctiitor al parintilor ; batrânii, saracii si bolnavii, la fel, ar trebui sa cunoasca prin preoti ca nu sunt singuri pe lume. La Athena si în general în Grecia, fiecare parohie are un comitet de doamne din care pleaca câte una dimineata într'o masina a parohiei si-i îmbraca si le duc de mâncare sau îi aduc sa manânce într'o sufragerie de lânga biserica. Alte parohii se ocupa de orfani si de saraci în formele potrivite.
Episcopiile au câte un spital întretinut de ele sau câte un camin pentru studentii saraci, condus de preoti. Ei urmeaza astfel pilda Sfântului Vasile cel Mare, care a fost nu numai unul dintre cei mai mari scriitori bisericesti, ci a si organizat în orasul sau de resedinta un grup de spitale, de orfelinate si de alte forme de ajutorare a celor ce aveau nevoie ; sunt sigur ca toti parohienii ar ajuta pe preoti si toate parohiile pe Episcop sa îndeplineasca aceasta opera. Sa trecem în practica predica despre comuniunea iubitoare între noi, pe care ne-o cere Hristos.
Aceasta activitate ar fi bine sa fie stimulata si supravegheta de Episcopii însisi. Ar fi un mare bine daca acestia ar reveni la modul vietuirii Apostolilor, ai caror urmasi deplini sunt, mod de viata în care unii au ramas în toate timpurile. Ar fi bine sa nu uite ca la baza sunt calugari, care au dat votul smereniei si al saraciei. Ar fi minunat sa umble cu simplitate tot timpul printre credinciosi, ca Apostolii, sa se afle ca fiecare într'o parohie, asa cum Episcopul în primele veacuri era parohul principal al fiecarei parohii, parohul fiind numai loctiitorul lui ; s-ar da un continut real si practic titlului pe care si l-a dat pe vremuri papa de la Roma : "servus, servorum Dei" (sluga slugilor - a preotilor si a credinciosilor - lui Dumnezeu). Cel mai mare e cel ce slujeste pe altii, cum a slujit Hristos (Mt. 20, 26-28).
Ar fi bine sa se dea o importanta deosebita organizarii la Centrele eparhiale a activitatii caritative amintite a parohului. Cel putin unul din consiliei s-ar cuveni sa se ocupe cu supravegherea acestei activitati. Sa nu se mai dea importanta exclusiva unui birocratism sterp, care priveste de sus pe preoti.
Chiar în Institutele teologice ar trebui ca disciplina Teologiei pastorale sa nu mai fie un curs teoretic, ci o obisnuire a studentilor cu practica unei pastoratii caritative, pe teren. Precum catedra de Cântari bisericesti ar trebui sa devina si catedra de Teologie pastorala. Tot din Biserica Greciei am aflat ca niste tineri de la o anumita parohie au ajuns, cautând pe bolnavii din diferite cartiere ale unui mare oras, la o batrâna paralizata si de atunci s'au dus pe rând, în fiecare zi, o îngrijeau si îi duceau cele necesare. Aceasta ar fi bine sa o deprinda si tinerii nostri teologi ca viitori preoti. Cred ca în felul acesta am putea crea un puternic curent de strângere a credinciosilor în biserici si de comuniune între ei.
Acesta este testamentul pe care doresc sa-l las slujitorilor Bisericii noastre. Fiti tot timpul cu gândul la Hristos si cautati sa-i slujiti Lui, câstigându-i pe oameni pentru credinta în El si pentru mântuirea lor, prin toate faptele voastre. Asa veti putea câstiga fericita viata vesnica pentru voi si pentru care aveti o mare raspundere. Aceasta e concluzia la care am ajuns la vârsta mea, aproape de sfârsit. Eu am cautat sa slujesc pe Hristos prin osteneala scrisului, cautând sa atrag la credinta în El pe cei ispititi de scrisul strain de credinta, atât de raspândit în timpul de când tiparul a facut cu putinta înmultirea lui, mai ales în ultimile doua-trei sute de ani si cu totul la noi în era comunista. Dar ma gândesc uneori ca mai mult folos as fi putut aduce daca as fi fost preot de parohie pentru a trece în practica cele ce am scris.

Acad. Prof. Preot Dumitru Staniloae
(Candela Moldovei, 1992)