Buletinul "Calea de lumina"
AN VI, nr. 57 - 58, IANUARIE - FEBRUARIE 1999

RELIGIE

DESPRE RUGACIUNE

Rugaciunea este vorbirea noastra cu Dumnezeu, este ridicarea mintii si a sufletului catre Creator, este marele dar oferit noua de Dumnezeu ca sa putem sta în legatura permanenta cu El. Rugaciunea aduce linistea sufleteasca si întretine dorul nestins de apropiere si de cunoastere a voii divine. Ea desteleneste sufletele si printr-însa milostivirea cerescului Parinte roureaza uscaciunea inimilor omenesti si odrasleste, din pamântul lor, lanuri de roade bune. Despre puterea si folosul ei, un pustnic glasuieste "precum vederea este mai mare decât toate simturile, asa si rugaciunea este mai mare decât toate faptele bune".
Rugaciunea este aripa credintei, roada nadejdii, oglinda dragostei, pecetea virtutii si zavorul pacatului. Ea este izvorul nesecat de sfintenie si de traire crestineasca ; este pavaza care ne ocroteste de boldul ispitelor si cheia cu care deschidem portile cerului lasând sa se pogoare asupra noastra harul lui Dumnezeu.
Rugaciunea îmbarbateaza pe cel dezdanajduit, ridica pe cel cazut, mângâie pe cel întristat, învioreaza pe cel osândit, întoarce la pocainta pe cel pacatos, întareste pe cel îndoielnic în credinta si smereste pe cel trufas. Rugaciunea îmblânzeste pe cel aspru, potoleste pe cel pizmas si povatuieste pe toti spre lucrarea faptelor bune. Ceea ce este respiratia pentru trup, este rugaciunea pentru suflet.
În Sfânta Scriptura gasim numeroase exemple de patriarhi, prooroci si drepti care se rugau sau îndemnau poporul la rugaciune. Astfel, patriarhul Iacob se roaga Dumnezeului lui Avraam si al lui Isaac (Gen. 32, 10-11) ; proorocul Daniil "staruia în rugaciune si-n rugi fierbinti, cu post, sac si cenusa" (Daniil 9, 3) ; înteleptul Solomon a rostit, la zidirea templului, una din cele mai frumoase rugaciuni (1 Regi 8, 12-61) iar dreptul Iov, desi coplesit de suferinta, îsi continua rugaciunea catre Dumnezeu (Iov 42, 2). Toti acesti alesi ai Domnului se rugau pentru ei si pentru semenii lor si rugaciunea lor binevestea venirea Mântuitorului pe pamânt. Credinciosii din Vechiul Testament se rugau Domnului pentru împlinirea fagaduintei facute lui Adam si Eva, anume întruparea Fiului lui Dumnezeu care avea sa aduca mântuirea neamului omenesc.
Tatal Atottiitorul îsi înplineste fagaduinta iar dreptul Simeon, care L-a întâmpinat si L-a luat în brate pe Iisus la 40 de zile la templu, rosteste rugaciunea de împlinire a fagaduintelor catre protoparinti, pentru ca ochii lui "vazura mântuirea Ta, care ai gasit-o înaintea fetei tuturor popoarelor" (Luca 2, 30-31). De-acum înainte, rugaciunile credinciosilor vor fi rostite pentru dobândirea mântuirii si nu a asteptarii rascumpararii din robia pacatului.
Mântuitorul Iisis Hristos ne-a dat numeroase exemple de rugaciune. La 12 ani s-a suit cu parintii la templu ca sa se roage (Luca 9, 41-52), iar înaintea iesirii la propovaduire s-a urcat în munte, postind si rugându-se timp de 40 de zile (Matei 4, 2). Cele mai multe minuni savârsite de Iisus au fost precedate de rugaciune catre Tatal. Sfântul Ioan Evanghelistul, când istoriceste minunea învierii lui Lazar de catre Iisus, spune ca Acesta, dupa ce-a dat piatra de-o parte, "si-a ridicat ochii la cer si a zis : Parinte, multumescu-Ti Tie ca M-ai ascultat" (Ioan 1, 41).
Mântuitorul, nu numai ca s-a rugat El însusi, dar ne-a învatat si pe noi cum sa ne rugam, lasându-ne modelul desavârsit de rugaciune care este "Tatal nostru" (Matei 6, 9-13).
Urmând exemplul Sau, Sfintii Apostoli "într-un cuget staruiau în rugaciune, dimpreuna cu femeile si cu Maria, Mama lui Iisus, si cu fratii Lui (FA 1, 14), îndemnând pe credinciosi "sa staruie în rugaciune" (Colos 4, 2) si sa faca "în toata vremea tot felul de rugaciuni si de cereri si întru aceasta privegheati cu toata staruinta, rugati-va pentru toti sfintii" (Efes 6, 18). Primii crestini "staruiau în învatatura Apostolilor si în viata frateasca, în frângerea pâinii si în rugaciune" (FA 2, 41-42).
Rugaciunea ne pune în comuniune nu numai cu Dumnezeu ci si cu semenii nostri, cum vedem din rugaciunea de la Aghiazma mica "Adu-ti aminte, Doamne de cei ce ne urasc si de cei ce ne iubesc pe noi . . . de parintii si fratii nostri . . . de cei ce pentru binecuvantate pricini nu sunt de fata". Rugaciunea pentru viata aproapelui este porunca evanghelica si rânduiala bisericeasca, Sfântul Ioan spunând "daca vede cineva pe fratele sau pacatuind - pacat nu de moarte - sa se roage si Dumnezeu va da viata acelui frate" (I Ioan 5, 16).
Dupa cuprinsul ei, rugaciunea este de trei feluri: de lauda, de multumire si de cerere.
Prin rugaciunea de lauda îl preamarim pe Dumnezeu, ziditorul tuturor vazute si nevazute, adica dam grai cinstirii si închinarii înaintea Sa. Când privim crinii câmpului sau bolta înstelata a cerului, ne plecam cu smerenie Creatorului si, în numele nostru si al întregii zidiri, îL laudam si-L preamarim, dupa cuvântul psalmului "Laudati pe Domnul întru sfintii Lui ; Laudati-L pe El întru taria puterii Lui ; Laudata-L pe El întru puterile Lui ; Laudati-L pe El dupa multumirea slavei Lui . . . Toata suflarea sa laude pe Domnul" (Ps. CL.).
Prin rugaciunea de multumire, ne aratam recunostinta fata de Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale. Lui îi datoram viata, la El aflam ajutor în primejdii si în suferinte, El ne calauzeste pasii pe cararile vietii si ne ocroteste.
De aceea, se cuvine sa-i multumim pentru toate "caci aceasta este voia lui Dumnezeu întru Iisus Hristos" (I Tes. 5, 18). Rugaciunea de multumire este si marturia sentimentului de recunostinta pentru dragostea si purtarea de grija a lui Dumnezeu catre noi.
Prin rugaciunea de cerere prezentam lui Dumnezeu dorintele noastre crestinesti si pe cele ale semenilor nostri, având încredere ca ele vor fi ascultate si împlinite de El. Îi cerem sa putem birui ispita si pacatul si sa putem ramâne, în mod statornic, pe calea binelui.
Încrederea în ajutorul lui Dumnezeu ne-a fost sugerata chiar de Mântuitorul care ne-a spus "Cereti si vi se va da ; cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide" (Matei 11, 24). Se cuvine, deci, sa ne rugam pentru tot ceea ce este spre mântuirea sufletelor noastre, pentru parintii si fratii nostri, pentru bunastarea sfintelor lui Dumnezeu biserici si pentru unirea tuturor. Iar Sfântul Apostol Pavel ne îndeamna sa facem cereri, rugaciuni, multumiri si mijlociri pentru toti oamenii (I Tim. 2, 1).
Pentru ca rugaciunea noastra sa fie rug de foc ce urca spre cer si ca sa auda Domnul glasul rugaciunii noastre, în zi si în noapte, la vreme de primejdie si de boala, precum si la orice trebuinta, se cuvine sa facem rugaciunea cu lacrimi de pocainta si zdrobire de cuget, dupa cuvântul care zice "da-mi lacrimi sa ma pocaiesc" ; cu duh umilit, cu inima înfrânta si smerita, asa cum se ruga proorocul David ; cu nebiruita si neobosita nadejde, caci spune Domnul "toate câte cereti, rugati-va, sa credeti ca veti lua si va fi voua" (Marcu 11, 24) ; cu nespurcate buze, adica sa nu cerem Domnului cele ce sunt spre raul nostru sau al semenilor nostri, caci atunci rugaciunea s-ar preface în pacat ; cu neîncetare caci Iisus a spus "rugati-va neîncetat" (Tes. 5, 17).
Dupa felul ei, rugaciunea poate fi particulara si obsteasca.
Rugaciunea particulara este cea facuta de orice credincios, singur sau cu ai sai, în orice loc, în orice timp, citita sau spusa pe de rost. Este rugaciunea facuta "în camara inimii", ca raza de lumina ce alunga întunericul tristetii si lumineaza cararea vietii. Rostirea ei cu credinta, cu evlavie si cu smerenie, însotita de semnul sfintei cruci, sau chiar reducerea ei la cuvintele "Doamne ajuta" ne face sa ne întarim sufleteste, sa fim mai buni si mai plini de dragoste fata de Dumnezeu si de semeni. Ea este roditoare de fapte bune si sta la baza vietii crestine. Se cuvine sa facem rugaciuni mai ales dimineata, la amiaza si seara, înainte si dupa mese, la începutul si la sfârsitul lucrului. Rugaciunea particulara ne este de mare folos când suntem în necaz, caci zice Domnul "Si Ma cheama pe Mine în ziua necazului si Eu te voi izbavi" (Ps. XLIX) si când suntem în ispite "privegheati si va rugati ca sa nu cadeti în ispita" (Matei 26, 41), dar ea este folositoare în toate împrejurarile vietii.
Rugaciunea publica sau obsteasca este cea savârsita în Biserica de catre sfintii slujitori - episcop sau preot - dupa rânduielile bisericii. Alaturi de preoti se roaga si credinciosii care iau parte la slujbe. Aceasta rugaciune ne aduna în biserica cu nadejdea ca Mântuitorul este în mijlocul nostru, dupa cuvântul Sau "unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu, acolo voi fi si Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 19-20).
Rugaciunea publica uneste inimile credinciosilor într-o singura simtire dupa Hristos, da slujbei o înfatisare mai sarbatoreasca si întareste rugaciunea particulara, caci râvna unora împlineste lipsurile altora. Rugaciunea publica a Bisericii are în centru Sfânta Liturghie, cea mai de seama slujba a ei, centrul cultului divin public si comun, precum si culmea cea mai înalta a trairii duhovnicesti. Sfânta Liturghie este ca un rug aprins, în mijlocul caruia sta rugaciunea si jertfa Mântuitorului pe altar, amintire a jertfei de pe cruce. Sfânta Liturghie reprezinta, în viata credinciosilor legatura cea mai de seama prin care se întretine trairea cu Hristos si în Hristos, caci în cadrul ei ne împartasim cu Trupul si Sângele Sau.
Alaturi de rugaciunile adresate lui Dumnezeu, lui Hristos si Sfântului Duh, ne rugam Sfintei Fecioare Maria, mijlocitoare între cer si pamânt si rugatoare a întregului neam omenesc, precum si sfintilor.
Vlastarul blândetii si al lipsei de mânie, rodul bucuriei si al multumirii, alungarea tristetii si a descurajarii, suisul mintii si al inimii catre Dumnezeu, rugaciunea reprezinta marea putere spirituala care duce la unirea cu Creatorul, la apropierea de oameni si la pacea sufleteasca.

Pr. Dr. Cezar Vasiliu