Buletinul "Calea de lumina"
AN IV, nr. 41, SEPTEMBRIE 1997

DOCUMENTAR

Acad. Constantin Balaceanu-Stolnici : "EXISTA O RUPTURA RELIGIOASA"

- În numarul 1-2 din 1997 al revistei "Românul Liber" ati scris un foarte interesant articol despre fundamentalisme ce s-au manifestat în lume, în cea de-a doua jumatate a secolului XX. Ati vrea sa dezvoltati câteva idei privind Ortodoxia româna, în acesti ultimi ani?
- Biserica Ortodoxa Româna, sub conducerea patriarhilor si ierarhilor ei, a strabatut în ultimile decenii perioada cea mai neagra a istoriei ei. Întradevar, a fost silita sa se confrunte cu statul totalitar comunist si ateu, care a încercat sa submineze prestigiul Bisericii, sa-i distruga patrimoniul pâna la nimicirea ei, si sa o utilizeze ca pe un instrument temporar necesar pentru disciplinarea morala a populatiei, exploatând religia (potrivit interpretarii leniniste) în sensul unui narcotic.
Biserica Ortodoxa nu era pregatita pentru aceasta situatie. Paradigma ei în relatiile cu statul a fost stabilita înca din perioada lui Constantin cel Mare. Ea promova o simbioza între stat si biserica, în care statul (bazileu bizantin) avea o indiscutalila prioritate în "treburile omenesti", asa cum este limpede stipulat în "Novellae"-le lui Iustinian. Biserica de Rasarit -implicit cea româna - nu s-a departat niciodata de acest model, desi, cum sublinia Meyendorff, a avut prilejul "sa cunoasca faptul ca statul nu a meritat întotdeauna încrederea ei si ca adesea statul a afisat o fata clar demonica".
Sub dictaturile comuniste succesive - a lui Gh. Gheorghiu-Dej si apoi a sotilor Ceausescu - Biserica Ortodoxa Româna a fost supusa unei cumplite presiuni, careia, conform unei vechi traditii ecleziastice, aceasta i-a opus rabdarea, caci tot timpul a avut convingerea ca regimul e trecator, în timp ce Biserica e permanenta. În contextul acestei viziuni, "sub specie aeternitatis", conducerea Bisericii Ortodoxe Române a adoptat stategia patriarhiilor traditionale (a Constantinopolului, Ierusalimului, Antiohiei) fata de regimul turco-musulman si a Bisericii Copte fata de ocupantul arab. E vorba de acceptarea unui statut negociat care sa salveze maximum posibil. Aceasta luare de pozitie poate fi contestata, dar îsi are o justificare pragmatica si istorica.
Dupa restaurarea dictaturii comuniste Biserica Ortodoxa Româna se afla din nou în fata unor mari probleme extrem de dificile. Într-un articol recent din presa franceza se sublinia, pe buna dreptate, ca "Ortodoxia este ancorata de adâncurile neamului, de batalii, eroi, sfintii sai, de legendele sale tribale si nationale, care toate definesc grandoarea ei". De pe aceste pozitii Biserica Ortodoxa Româna s’a implicat în procesul de decomunizare a României, de respiritualizare a poporului român si de revalorificare a traditiilor sale. Aspiratiile sale profunde arhetipale o îndreapta însa mai mult catre modelul Biserica-natiune, decât catre cel cartesian de stat-natiune. Aceasta explica si curajoasa ei prezenta în Republica Moldova prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei, care a dus la înghetarea relatiilor cu Patriarhia Moscovei si care era sa compromita si relatiile sale cu Patriarhia Constantinopolului. Aceasta explica si sanctificarea unor sfinti români.
Totodata, Biserica Ortodoxa Româna face eforturi mari pentru a reintroduce traditionalele manifestari cultice, a diferitelor sale ritualuri în viata social-politica a tarii si mai ales reorganizarea învatamântului religios sub egida ei.
Asistam si la o deschidere ecumenica interesanta. Biserica Ortodoxa Româna s-a situat în fruntea marii miscari de reconciliere cu Bisericile precalcedoniene-armeana, copta si etiopiana. În paralel, se straduieste sa-si asigure un rol dominant în sânul celorlalte Biserici ortodoxe nationale, ca pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, cu exceptia celei rusesti, pe care a reusit partial sa o izoleze.
Patriarhul Teoctist, împreuna cu Bartholomeu I, s-au impus drept "lideri" - daca ne e îngaduit sa folosim acest termen - ai Ortodoxiei contemporane.
- Formulele fundamentaliste de azi, religioase si politice, s-au exacerbat de la violenta verbala la exterminarea fizica. Am putea vedea în ele o confruntare geografica Est-Vest a sacrului, si urmari ale excesului national-socialismului sau ale marxismului, care reînvie în alte forme ?
- În lungul istoriei tuturor popoarelor a existat o tendinta permanenta a unei parti a populatiei catre intoleranta, intoleranta care periodic s-a impus pe scena politica, antrenând realizarea practica - e drept temporara - a programelor fundamentaliste. Din nefericire, luarile de pozitie în aceasta perspectiva nu s-au rezumat doar la limbaj, dar si la forme mult mai aprige, ca terorismul nationalist si religios, pogromurile, lagarele de exterminare si venirea la putere a unor lideri "iluminati" ca Savonarola sau a unor dictaturi teocratice, ca aceea iraniana a talibanilor afgani. Evident ca si Biserica Ortodoxa Româna are în sânul ei si curente intolerante, anacronice, dar ele sunt - cel putin pentru moment - contracarate de marea majoritate a ierarhilor în frunte cu Întâi-Statatorul Bisericii.
Tensiunea Est-Vest exista si ea se manifesta mai ales în cadrul opozitiei ortodoxie-catolicism. Nu este vorba de o influenta a exceselor contemporane nationaliste sau marxiste. Ea are o radacina puternica în stravechea fisura dintre lumea est-europeana a Bizantului si cea vest-europeana carolingiana si postcarolingiana, fisura care a fost prezenta nu numai în domeniul sacrului, ci si pe toate dimensiunile culturii - cum sublinia si O. Spengler. Ea are o baza arhetipala, care se mentine înca, ceea ce l-a facut pe marele teolog ortodox Hr. Yannaras sa sustina ca exista un fel de "schizofrenie", de ruptura între modul de gândire traditional al lumii ortodoxe si paradigmele Europei moderne, care sunt de sorginte occidentala.
Problema este înca destul de delicata, caci la originile antagonismului ortodoxie-catolicism se afla intoleranta medievala si postmedievala a Curiei romane si amintirea exceselor ei cu prilejul ocuparii Constantinopolului în cursul Cruciadei a patra (secolul al XIII-lea). La acestea s-au adaugat actiunile Inchizitiei dominicane si, mai târziu, cele ale Iezuitilor. Nu trebuie sa uitam ca o tensiune exista si între lumea protestanta si cea catolica. Recent am citit în "Amintirile" lui C. G. Jung cum acesta, copil fiind avea o groaza viscerala fata de catolici. Crescut într-o familie de pastori protestanti, de câte ori vedea un preot catolic în sutana, era cuprins de o frica nestapânita, deoarece era convins ca se afla în fata unui personaj malefic ("un iezuit"). Nu trebuie sa uitam ca acestea se petreceau la Venetia, la cumpana veacurilor XIX-XX.
La noi obstacolele înca existente ale unei "împacari teologice si ecleziologice" între cele doua Biserici sacramentale sunt mult mai favorabile decât pe celelalte fronturi, caci Biserica Unita, atunci când se vor solutiona - si sper cât de repede posibil - litigiile patrimoniale, va fi catalizatorul acestui proces necesar. Nu trebuie sa uitam ca Biserica Unita - chiar daca multora nu le place aceasta idee - prin rolul pozitiv pe care l-a jucat în istoria noastra, este si a doua Biserica nationala. Acest lucru poate va face ca schisma seculara începuta în vremea Patriarhului Kerularios si a Papei Leon al IX-lea, în timpul domniei împaratului Constantin al IX-lea Monomahul sa fie solutionata într-un interval de timp cât mai scurt posibil, de catre Biserica Ortodoxa autocefala Româna. Ideea unui dialog constructiv între Bisericile Rasaritului si Roma pluteste în aer. Am putut vedea ca patriarhii unor Biserici traditionale, ca Bartholomeu I al Constantinopolului si Ignat al IV-lea al Antiohiei, privesc favorabil aceasta problema.
Evident ca toleranta în materie de religie are limitele ei. O anumita intoleranta este în fond, într-un fel, unul din "motoarele" activitatii misionare. Aceasta activitate trebuie însa bazata nu pe antagonisme violente, ci pe competitie. Problema este în special actuala cu privire la diferitele secte. Sunt convins ca nivelul si bogatia valorilor spirituale ale Ortodoxiei sunt net superioare celor ale diferitelor secte si ca prezentate cu pricepere sunt suficiente pentru a anihila propaganda sectelor, sustinuta îndeosebi de puternice resurse financiare, care definesc nu numai o concurenta neloiala, dar un proces de coruptie îndreptat împotriva spiritualitatii noastre traditionale.
- De ce dupa Revolutie, în locul unei manifestari exemplare de toleranta, Biserica Ortodoxa Româna s-a cantonat mai degraba într-o polemica deloc concilianta cu celelalte religii ? De ce se afiseaza un festivism neîntrerupt, care inevitabil se afla în umbra marilor sarbatori crestine? De ce este reticienta la formele înnoitoare de exprimare în arhitectura sau la o aliniere în contemporaneitatea culturala ?
Am raspuns în mare parte la aceasta întrebare. În ceea ce priveste "festivismul" nu trebuie sa uitam ca formele de cult (acea "lex orandi") ale Bisericii Ortodoxe sunt impregnate de un fast imperial care vine de la "Marea Biserica a Constantinopolului", de la viziunea secolului lui Iustinian. E drept ca "ritualurile de catedrala" - ca sa folosesc un termen al lui Baumstarck - asa cum au fost realizate la Sfânta Sofia, erau si mai somptoase. Ele au fost atenuate prin contact cu ritualurile monahale (în special cele de la Mânastirea Studionului). Sinteza operata de Biserica de la Ierusalim între aceste doua tipicuri au dus la ritualul ce se mentine pâna astazi, cu luxul sau dramaturgia sa si muzica respectiva.
Biserica nu poate si nici nu trebuie sa renunte la somptuozitatea tipikon-ului ei. "Manifestarile liturgice Rasaritene - zice Meyendorff - situeaza Biserica într-o continua tensiune eshatologica". Aceasta modalitate stilistica a cultului ortodox se reflecta si în arhitectura, pictura si ornamentatia bisericilor. Prezenta catapetesmelor aurite, a candelelor si icoanelor în argint, a picturii fastuase prin forme si culori, reprezinta în ultima analiza efortul de a crea o imagine a împaratiei lui Dumnezeu. Alexandru Schmemann, rectorul Institutului "Sfântul Vladimir" din Crestwood, si-a intitulat una din lucrarile sale fundamentale "Euharistia, taina împaratiei". O astfel de taina - care constituie centrul liturghiei - nu poate fi savârsita decât într-un cadru imperial.
Modernizarea acestui cadru mi se pare extrem de dificila. Ea este alt aspect al "schizofreniei" (în sensul de ruptura de mentalitati si traditii) despre care am mai pomenit ca exista între tendintele conservatoare ale ritualurilor Bisericii Rasaritului si evolutia estetica moderna a viziunii occidentale. Problema acestei modernizari ramâne deschisa, Bilantul modernizarii ritualului si ambiantei liturgice (inclusiv arhitecturale) a Bisericii Catolice, mai ales dupa Conciliul II Vatican, nu pare înca încurajator.
Modernizarea lacaselor de cult si în genere, a tuturor ritualurilor, este o arma cu doua taisuri si mai ales ridica întrebarea : pâna unde trebuie mers ? E greu sa ne închipuim "Tatal nostru" cântat pe muzica de jazz si "Trisaghionul" pe muzica rock sau calugaritele umblând prin mânastiri în minijupa.
- De ce Biserica Ortodoxa Româna este reticienta fata de implicarea ei în problema comunitatii ? Considera aceasta ca un misionarism contrar dogmei, sau o imixtiune în profan ? În trecutul nostru, pâna în urma cu un secol si ceva, nu era primul pastor al comunitatii, primul sfetnic, nu era biserica loc de scoala si atelier de creatie ? Nu este unul din marile merite ale sale în istoria noastra culturala ?
- Biserica Ortodoxa, asa cum a fost structurata atât în catedrale, cât mai ales în mânastirile bizantine, s-a orientat în chip dominant catre spiritual. Dupa triumful isihasmului în timpul domniei împaratului Ioan al VI-lea Cantacuzino, aceasta tendinta s-a accentuat. Misiunea principala a Bisericii a fost savârsirea Sfintelor Taine, rugaciunea inimii si toata lucrarea spirituala, menita sa contribuie la ameliorarea calitatilor spirituale a vietii tuturor. Calitatea materiala a vietii era în seama statului (basileului). Nevrând sa se amestece în ceea ce e a cezarului, nu s-a implicat strategic în viata sociala decât pe planul culturii. În acest plan a fost forta care a dinamizat si calauzit creatiia artistica si literara secole dupa secole si institutia care a asigurat învatamântul. Rolul Bisericii în formarea patrimoniului cultural si în difuzarea culturii si spiritualitatii este universal recunoscut, în special în cadrul Bisericii Rasaritului.
Totusi a existat o preocupare sociala în domeniul asistentei medicale. E vorba în special de protectia medicala a bolnavilor cronici, a marilor infirmi si a celor cu deteriorari mentale. Bolnitele mânastirilor au jucat în acest sens un rol însemnat. De asemenea, pâna la instalarea regimului comunist, multe din spitalele noastre aveau calugarite ("maicute") încadrate în personalul medical auxiliar.
În momentul actual exista un curent puternic în Biserica Ortodoxa Româna pentru adaugarea unei dimensiuni sociale la activitatea ei, ce corespunde atât idealului umanitar, cât si unei strategii misionare. Experienta implicarii în viata sociala a Bisericii Catolice, dupa bula "Rerum Novarum" a papei Leon al XIII-lea, la sfârsitul secolului trecut, este extrem de încurajatoare. Sunt convins ca în foarte scurt timp vom asiste la o angajare operationala efectiva a Bisericii Ortodoxe pentru rezolvarea multor probleme sociale.
- De ce credeti ca slujitorii de azi ai Bisericii Ortodoxe Române, aproape fara exceptie, sustin ideea unei Catedrale a neamului în fiecare oras ? Câte sute de lacasuri patrimoniale, neglijate de mai bine de jumatate de secol, sunt în paragina ? Este aceasta dorinta de grandoare semnul unui triumfalism clerical, în lipsa de altceva ?
- Am spus la începutul acestui interviu ca Biserica Ortodoxa în general a avut o perspectiva imperiala. Era voletul spiritual al dipticului biserica-stat care conducea destinele popoarelor. Aceasta viziune a impus ideea ca lacasul de cult trebuie sa fie cladirea dominanta a cetatii orasului. Acesta a fost mesajul catedralei "Sfânta Sofia". Le a fost respectat de toata crestinatatea si cele mai importante edificii sacre, raspunzând la acest mesaj, au fost marile catedrale romanice si gotice ale lumii catolice. Nu este vorba de megalomanie, ci de un principiu teologic. Biserica este institutia dominanta. La aceasta se adauga persistenta arhetipului de "axis mundi". Biserica, mai ales prin turnul ei, simbolizeaza legatura dintre imanent si transcendent. În acest sens ea trebuie sa domine în înaltime celelalte cladiri, sa fie cât mai aproape de centrul localitatii, caci axis mundi se afla - cum zice si Mircea Eliade - în mijlocul lumii. De aceea, de exemplu, odinioara, mahalalele Bucurestilor, ca si cele ale Iasului, s-au organizat în jurul unor biserici care se înaltau în mijlocul lor, iar satele noastre sunt grupate în jurul lacasului lor de cult. Când orasul are un relief natural, care-l domina, pe el - luând în considerare aceleasi elemente - se construieste biserica. Asa sunt si la Bucuresti biserica patriarhala si biserica Radu Voda si biserica Mihai Voda ; asa e la Paris biserica "Sfânta Genevičve si - construita mai recent - "Sacré Coeur". Este si ideea care a facut ca sanctuarele Atenei sa fie sus, pe Acropole.
În ceea ce priveste termenul de Biserica Neamului, le este discutabil, nefiind traditionala. De asemenea, are o nota de grandilocventa patriotarda. Dar le corespunde acelui principiu esential al gândirii ortodoxe de a împleti religia cu neamul (natiunea).
Dupa cum vedem, manifestarile legate de Ortodoxie sunt complexe si par stranii pentru cel care nu cauta sa le înteleaga patrunzând în mecanica mentalitatii patristice.
Aceasta nu înseamna ca totul trebuie sa ramâna în forme înghetate pentru eternitate. Schimbarile trebuie facute, dar nu în domeniul ritualului de cult. Ele trebuie realizate în cateheza (predici), care trebuie armonizate cu limbajul modern si sa se refere la conceptele filozofiei actuale si mai ales la realizarile stiintei contemporane si la situatia sociala.
De asemenea, se impune o schimbare radicala a rolului preotului de mir în societate. Dincolo de liturghii si ierurgii, el trebuie sa se integreze în viata parohiei, în familiile enoriasilor, trebuie sa fie calauzitorul spiritual al credinciosilor, sfetnicul lor si cel ce se preocupa de solutionarea problemelor lor morale, sociale si chiar medicale. Le trebuie sa fie cu adevarat parintele comunitatii pe care o pastoreste. Aceasta schimbare este în fond o revenire la algoritmul patristic al comportarii clerului.

Ion Mircea Enescu
(Românul Liber, Martie 1997)