DOCUMENTAR
Din istoria Bisericii Crestine
ORGOLIUL LUI HUMBERT de MOYENMOUTIER
Anul acesta este jubiliar în istoria crestinismului, pentru ca marcheaza doua
milenii de la începuturile acestei religii cu rol determinant pentru civilizatia
europeana si a întregii umanitati.
Primul mileniu crestin a fost acela al Revelatiei noii credinte de catre Fiul lui
Dumnezeu, Iisus Hristos, care s-a întrupat în mijlocul poporului israelian, parte
privilegiata a omenirii din Antichitate, care încheiase cu Creatorul o alianta sacra,
aceea a Vechiului Testament. Iisus aseaza temeiurile unei legaturi divino-umane a Noului
Testament. În cea dintâi mie de ani de istorie crestina, aceasta religie se raspândeste
nu numai în Orientul Apropiat unde începuse propovaduirea ei, ci în întregul Imperiu
roman. Vestitoare a unor adevaruri fundamentale captivante pentru locuitorii unui stat
expansionist, corupt, minat de inechitati sociale, de carenta spirituala si morala, noua
credinta preface Imperiul, care devine, începând din secolul al IV-lea bastionul
crestinatatii, bratul sau secular, cu centrul la Bizant, lasând partea de apus a
romanitatii pe seama cuceritorilor barbari, care pe ruinele ei întemeiaza state noi, se
crestineaza, preiau cât sunt în stare formele de viata ale latinilor supusi, apoi
întemeiaza si ei un nou Imperiu roman, de apus, dupa modelul lui legitim, de continuitate
neîntrerupta, din rasarit.
În noua asezare a Europei, crestinismul exercita functiunea determinanta prin mesaj si
actiune practica. Le predica egalitatea funciara a oamenilor, toti deopotriva ca demnitate
si drepturi, deoarece toti au fost creati "dupa chipul si asemanarea lui
Dumnezeu". Dovada ca doctrina moderna a drepturilor omului încearca sa
înlocuiasca o doctrina straveche si superioara, cu temei nu filozofic, ci relevant.
Indiferent de neam sau stare sociala, bogati sau saraci, nobili, oameni liberi dar
necajiti sau simpli sclavi, toti sunt la fel în fata Creatorului. Iar aceste adevaruri nu
sunt impuse cu sabia (ca în alte religii noi, pre sau postcrestine), ci cu duhul
blândetii si prin persuasiune calma, având ca principiu dragostea si fratietatea, noua
lege a iubirii, a lui Dumnezeu pentru fapturile Lui si a oamenilor între ei.
O asemenea doctrina era în primele veacuri ale erei noastre revolutionara. Ea a marcat o
rascruce în istoria Lumii Vechi si a inspirat o noua cultura si o noua civilizatie,
respectiv numita europeana pentru ca include si tari sau popoare din Orient si alte
continente, ca Asia occidentala, Africa de Nord, cele doua Americi si Australia. Numele
corect ar fi "civilizatia crestina". Câteva secole, Europa a si fost
numita "Respublica Christiana".
În istoria universala este, de altfel, singura civilizatie care a încercat si a reusit
sa impuna planetei o organizare uniforma a vietii, muncii, raporturilor interumane si
chiar a obiceiurilor, gusturilor, idealurilor. Crestinismul este minoritar în componenta
religioasa a lumii, iar civilizatia generata de el ocupa azi un loc mondial pe care nici
una din marile traditii religioase (taoismul, hinduismul, budismul, sintoismul, islamul
etc.) nu l-a pretins.
În timpul primului mileniu din istoria lui, crestinismul se propaga, se apara de atacuri
din partea altor religii si de încercari de alterari doctrinare aparute în Biserica,
modeleaza raporturile între oameni si popoare, le îndruma realizarile în litere,
stiinte si arte. Cinci Biserici apostolice - pentru ca erau întemeiate de chiar
discipolii lui Iisus - cu centrele la Ierusalim, Antiohia, Constantinopol, Roma si
Alexandria - cârmuiesc viata spirituala a crestinilor, împlinind însa si însemnate
functiuni pe plan temporal, în viata politica si economica, în educatie, justitie si
cultura. Raporturile dintre aceste Biserici pastorite de episcopi primati cu titlul de
papa la Roma si Alexandria, de patriarh în celelalte, sunt mult timp colegiale. Cap
nevazut al crestinatatii este însusi Hristos, a carui învatatura inspira lucrarile si
hotarîrile luate împreuna de ierarhi si teologi în sinoade ecumenice sau locale.
Dar comunitatile crestine regionale organizate în Biserici sunt marcate de-a lungul
timpului, nu numai de principiile doctrinei lui Iisus pe care sunt tinute sa le respecte
si sa le aplice. Factori diversi, de ordin cultural, politic si psihologic,
particularitatile inerente oamenilor si conditiile de dezvoltate proprii fiecarui popor
conduc treptat la evolutii, conceptii si norme divergente, care zdruncina "Biserica
Una, Sfânta, Soborniceasca si Apostoleasca", marturisita de Simbolul credintei
crestine, racesc raporturile între comunitati, generând, treptat, neîntelegeri si
conflicte. Ele altereaza relatiile între partile de apus si de rasarit ale crestinatatii
înca din a doua jumatate a primului mileniu si îmbraca, dupa cum era de asteptat, forme
teologice, chiar când ascund disensiuni politice si culturale. Mai bine de un mileniu,
învatati, canonisti si istorici au întocmit si discutat probleme de doctrina, practici
liturgice, morala sau drept bisericesc, întelese si aplicate diferit la Roma (al carui
suveran pontif se bucura de o cinstire particulara ca urmas în scaun al Sfântului Petru,
primul dintre apostoli) si de Constantinopol (al carui patriarh avea întâietate între
comunitatile orientale ca rezident în capitala imperiului). Trei divergente de ordin
teologic au ocupat prioritat aceste discutii : 1. O dogma introdusa în Simbolul credintei
de teologii apuseni ai secolului VI care schimba raporturile Persoanelor din Sfânta
Treime, afirmând ca Sfântul Duh purcede nu de la Tatal, ci si "de la Fiul"
(în latina Filioque), învatatura respinsa de teologii rasariteni ca neortodoxa ; 2.
Folosirea de catre apuseni a pâinii nedospite (azima) în taina Euharistiei ; 3.
Învatatura, tot apuseana, despre Purgatoriu, stare sau loc de purificare postuma a
pacatosilor. Aceste deosebiri în credinta sau ritual, carora il se vor adauga altele în
mileniul al doilea, desparteau de mult cele doua Biserici, provocau controverse si chiar
conflicte locale (ca asa-numita "criza fotina" din anii 867-880, rastimp în
care relatiile dintre Constantinopol si Roma au fost încordate, în timpul Patriarhului
Fotie), dar ele nu dusesera înca la ruptura interioara a Bisericii Crestine (în greaca,
schisma). A patra divergenta între Rasarit si Apus, cu grave implicatii religioase dar si
politice, a fost noua doctrina, formulata de Papa Nicolae I (858-867) si dezvoltata de
urmasii sai ca, în calitate de succesor al Apostolului Petru, episcopul Romei are
autoritate nu numai asupra suveranilor laici din Lumea Crestina, dar si asupra tuturor
patriarhilor din scaunele apostolice ale Rasaritului.
Masurile anticatolice al Patrirhului Mihai Cerularie, din 1052, când el închide biserici
latine din Constantinopol care foloseau azime în Euharistie, au determinat interventia
împaratului bizantin Constantin Monomahul, dornic sa aplaneze tensiunile ecleziastice. O
delegatie papala condusa de cardinalul Humbert de Moyenmoutier, din care faceau parte
cancelarul Bisericii romane si arhiepiscopul de Amalfi a foat trimisa pentru negocieri de
reconciliere. Temperamentul violent al legatului papal s-a lovit de rigoarea ortodoxa a
Patriarhului. Cardinalui Humbert si-a hotarît plecarea, parasind ideea negocierilor, dar
nu înainte de a face un gest cu consecinte peste secole : Sâmbata 16 Iulie 1054, în
timpul liturghiei, delegatia papala a intrat în catedrala Sfânta Sofia si a depus pe
altar sentinta de afurisenie (excomunicare) a patriarhului Mihail Cerularie. Un savant
universitar catolic, Emile Amman, scria : "Bula de excomunicare poarta pecetea
cardinalului Humbert ; vehementa vecina cu violenta si injuria, parada de eruditie
istorica de calitate mediocra, acuzatii nu totdeauna verificabile etc",
adaugând în nota cât este de regretabil ca relatiile celor doua Biserici au fost
hotarâte atunci - cum se mai întâmplase si în secolul IX - de un subaltern, în acest
caz Humbert, "om fara stapânire de sine si dornic sa marcheze o victorie
personala".
Schisma din 1054 a avut loc în conditii derutante pentru istoricii de mai târziu. Trimis
pentru negocieri de pace, cardinalul Humbert renunta la ele fara sa le fi început macar,
excomunicându-si partenerul, ceea ce rupea puntile reconcilierii. El însusi încerca
neconvingator sa-si legitimeze actul de excomunicare, pentru ca Papa Leon IX care-l
mandatase la Constantinopol murise la 19 Aprilie, ceea ce punea în discutie deplinele
puteri ale ambasadei pontificale.
Cu aproape doua veacuri înainte, în 867, însusi Patriarhul Fotie "detronase"
pe papa Nicolae I, dar actul lui nu a parut atât de grav încât sa duca la o schisma, sa
"rup", sa sfâsâie Biserica Crestina. Conditiile acestui act capital din
istoria spirituala a Europei si a lumii au fost întrunite abia în 1054, cu un scenariu
minor si cu actori discutabili, pentru ca, fie si cardinal, Humbert era doar un cleric
pontifical fara particulara stralucire, iar Mihai Patriarhul nu se putea compara cu
sfântul sau predecesor Fotie.
Acest tragic eveniment avea, fireste, cauze mai profunde. El va marca nu numai primul
secol din cel de-al doilea mileniu crestin, ci toata istoria Bisericii si, în mare
masura, a relatiilor Est-Vest - pâna azi.
Acad. Virgil Cândea (Magazin Istoric, 03/2000)