La 4 Februarie 1995 s'au împlinit o sutazece ani de la autocefalia sau independenta canonica a Bisericii Ortodoxe Române, autocefalie recunoscuta apoi oficial de Patriarhia Ecumenica la 25 Aprilie 1885.
Etimologic, cuvântul "autocefalie" provine din greceste si înseamna conducere de sine statatoare, posibilitatea unei Biserici locale de a-si alege singura capul (conducatorul). O Biserica autocefala este recunoscuta ca fiind apta : sa constituie Sinodul episcopilor locali, aceasta fiind singura ei autoritate canonica; sa aleaga propriul ei primat sau conducator-patriarh sau arhiepiscop (canonul 34 apostolic), având un teritoriu limitat ca jurisdictie ; sa sfinteasca Sfântul Mir necesar Mirungerii sau Tainei ungerii cu Sfântul Mir.
Lupta Bisericii Ortodoxe Române pentru autocefa-lie a fost lunga si anevoiasa si ea s'a conturat mai pregnant dupa Unirea Principatelor din 1859, careia i-a urmat, în chip necesar, unirea celor doua Biserici Ortodoxe - din Tara Româneasca si din Moldova - într'o singura unitate, Biserica Ortodoxa Româna.
Dupa Unire, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza si Mitropolitii Nifon al Munteniei si Sofronie al Moldovei au staruit pentru recunoasterea autocefa-liei Bisericii noastre.
"Decretul organic pentru înfiintarea unei autoritati sinodale centrale pentru afacerile religiei române" din 3 Decembrie 1864, prevedea : Art. 1 - "Biserica Ortodoxa Româna este si ramâne independenta de orice autoritate bisericeasca streina în tot ceea ce priveste organizatia si disciplina" ; Art.2 prevedea crearea "unui singur Sinod general" pentru întreaga Biserica, iar art. 3 prescria "Sinodul general al Bisericii Române pastreaza unitatea dogmatica a sfintei credinte ortodoxe române cu Marea Biserica de Rasarit prin coîntelegere cu Biserica Ecumenica din Constantinopol".
Era pentru prima data în istoria Bisericii si a Statului Român când o lege prevedea în mod oficial autocefalia sau independenta canonica a Bisericii Ortodoxe Române fata de Patriarhia Ecunenica.
Pe lânga marile reforme aduse de Domnul Cuza - secularizarea averilor mânastirilor românesti închinate Locurilor Sfinte (13 Decembrie 1863) si împroprietarirea taranilor (2 Mai 1864), unele au privit si Biserica, de exemplu numirea Ierarhilor prin decret; înfiintarea noii Episcopii a Dunarii de Jos (1864) ; înfiintarea Facultatii de Teologie din Iasi (1860) ; grija pentru Seminariile teologice ; acordarea a 8,5 ha de pamânt fiecarei biserici parohiale sau plata unei parti a salariului preotilor etc. În 1885, Dom-nul Cuza a acordat Mitropolitului Nifon titlul de "Primat al României", corespunzator unificarii administratiei bisericesti din noul stat, România.
În încercarea de obtinere a recunoasterii autocefa-liei, Biserica si Cuza s'au lovit de opozitia Patriarhului Ecumenic Sofronie III si a Sinodului sau, suparati mai ales de Legea secularizarii averilor mâ-nastiresti care a facut sa reintre în patrimoniul tarii mai mult de un sfert din suprafata acesteia, stapâni-ta atunci de fanarioti.
Ultima legiuire a lui Cuza, "Legea pentru numirea de mitropoliti si episcopi eparhioti" din 11 Mai 1865 a prilejuit multe discutii si framântari, creind "lupta pentru canonicitate", deoarece Cuza îsi aroga dreptul de a numi el pe ierarhi.
Dupa abdicare fortata a lui Cuza, 11 Februarie 1866 prevederile referitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române au trecut în Constitutia din 30 Iunie 1866, promulgata de Principele Carol I, care în art. 21 prevedea ca "Biserica Ortodoxa Româna este si ramâne neatârnata de orice chiriarhie straina, pastrându-se însa unitatea cu Biserica Ecumeni-ca a Rasaritului în privinta dogmelor".
La 14 Decembrie 1872 este aprobata "Legea organica pentru alegerea mitropolitilor si episcopilor eparhioti, cum si cea a constituirii Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române", lege prin care s'au pus bazele Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Proclamarea independentei de stat a României, la 10 Mai 1877, a dus la cresterea prestigiului României si al Bisericii sale, încât era acum necesara si dobândirea formala a autocefaliei Bisercii.
Pe aceasta linie, la 25 Martie 1882, în Joia Mare a Sf. Pasti, membrii Sf. Sinod sfintesc - pentru prima oara - Sfântul si Marele Mir în catedrala mitropolitana din Bucuresti, fara a mai cere permisul Patriarhiei Ecumenice, ceea ce a determinat o noua înrautatire a relatiilor, concretizata printr'o scrisoare dura a Patriarhului Ioachim al III-lea catre Sf. Sinod român, invocând "drepturile" sale asupra Bisericii noastre. Din însarcinarea Sinodului, episcopul Melchisedec al Romanului alcatuieste raspunsul care, la 23 Noiembrie 1882, devine "Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române si relatiile ei cu Patriarhia de Constantinopol" care se încheia astfel : "Pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislatiei noastre moderne, pe temeiul demnitatii Statului Român si al demnitatii natiunii române, Sfântul Sinod Român declara sus si tare ca Biserica Ortodoxa Româna a fost si este autocefala în tot cuprinsul teritoriului României si nici o autoritate bisericeasca straina nu are drept a ne impune ceva . . . Declaram totodata ca noi, aparând autocefalia Bisericii noastre de orice presiune din afara, nu voim a ne desparti de întregimea Bisericii Ortodoxe din toate tarile".
Dumnezeu a vrut ca pe tronul Patriarhiei Ecume-nice sa urce în 1884 Patriarhul Ioachim al IV-lea, animat de sentimente mai bune fata de noi, cu care a început o noua corespondenta în vederea recu-noasterii autocefaliei.
La 4 Februarie 1885 a avut loc la Mitropolie o adunare la care au luat parte toti mitropolitii si episcopii tarii, împreuna cu Ministrul Cultelor al vremii, D. A. Sturdza, formulându-se o noua scrisoare catre Patriarhia Ecumenica. Au urmat alte tratative între Bucuresti si Constantinopol care au dus, în sfârsit, la recunoasterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
În Tomos-ul de recunoastere din 25 Aprilie 1885, Patriarhul Ecumenic Ioachim al IV-lea confirma autocefalia Bisericii noastre în urmatorii termeni : "Asa dar, dupa ce am deliberat cu Sfântul Sinod cel de pe lânga Noi al Prea Iubitilor nostri frati în Sfântul Duh si coliturghisitori, declaram ca Biserica Ortodoxa din România sa fie si sa se recunoasca de catre toti neatârnata si autocefala, administrandu-se de propriul si Sfântul sau Sinod, având ca presedinte pe Inat Prea Sfântul si Prea Cinstitul Mitropolit al Ungrovlahiei si exarh al României, cel dupa vremi,nerecunoscând în propria sa administratie interna nici o alta autoritate bisericeasca, fara numai pe Capul Bisericii Ortodoxe... pe Mântuitorul Dumnezeu-omul . . .".
La 30 Mai 1885, Mitropolitul-Primat al României, Calinic Miclescu, a trimis o scrisoare de multumire Patriarhiei Ecumenice si, totodata, a înstiintat celelalte Biserici Ortodoxe surori autocefale despre recunoasterea oficiala a autocefaliei pentru care s'a luptat atât de mult.
Dupa reîntregirea României în 1918 sub Regele Ferdinand a urmat unificarea organizatorica a Bisericii Românesti, actul cel mai de seama fiind ridicarea ei la rangul de Patriarhie, recunoscuta prin Tomos-ul Patriarhului Ecumenic Vasile III, din 30 Iulie 1925.
Înscaunarea primului Patriarh al României, în persoana Dr. Miron Cristea, a avut loc la Bucuresti la 1 Noiembrie 1925. Se încheia astfel un lung proces de reafirmare si recunoastere a Bisericii Ortodoxe Române pe plan international, Biserica-fiica a Patriarhiei Ecumenice devenind de acum, si pentru totdeauna, o Biserica-sora.